Timpul care nu există
Ok, nu am mai scris ceva de destul de multă vreme și nici acum n-aș prea vrea s-o fac; adică vreau să scriu și să aduc perspectiva asta în vedere, dar îmi e greu să-mi găsesc cuvintele și s-o fac în română - unde știu că toate ideile și sentimentele or să fie ca o plasă transparentă. O să scriu totuși. Acum câteva săptămâni (că atunci voiam să scriu asta, dar n-am avut succesul), studiam bătrânii din jurul meu, în special pe ăia arțăgoși. Și mă uitam la ei și la modul în care se uită ei la alți oameni în transportul public, sau pe o bancă în parcă, sau la un restaurant, undeva unde ei nu mai au loc să stea jos și trebuie să-și susțină greutatea în propriile picioare pentru vreo 10 minute. Și apoi îi auzi comentând despre generația asta care n-o să-i ducă nicăieri. A tunci m-am gândit: generația asta e într-o grabă continuă și ăsta e cel mai deranjant lucru pentru bătrâni. „Vai, tinerii ăștia se grăbesc mereu!”, „Copiii din ziua de azi nu mai fac nimic! Toți se grăbesc și n
